În procesul de recuperare al unui copil autist se vorbește foarte mult despre mame și grija spre latura lor emoțională. Dar… despre tați? În mod concret, mai puțin sau spre deloc.
Așadar vreau să ofer acest articol taților, fără de care, noi mamele nu am fi bine (oricât nu am vrea să recunoaștem).
Suntem în prezent într-o diversitate de tipuri de familii: complete, monoparentale, părinți recăsătoriți. Până la urmă detaliile contează? Sau ne concentrăm pe interesul copilului? Așa cum sunt cazuri în care tații au plecat, avem și cazuri în care mamele au părăsit copiii. Și nu doar in segmentul autismului. Este cineva mai presus față de celălalt? Ce este mai sănătos pentru un copil? O familie în care există certuri sau doi părinți fericiți care se vor preocupa de nevoile copilului lor? (chiar dacă sunt separați).
Un părinte fericit = Un copil fericit!
Tații copiilor autiști sunt eroi. Responsabilitatea care este pe umerii lor este net mai grea, însă de multe ori eforturile lor rămân nevăzute sau sunt considerate insuficiente. Și atunci? Este frustrant, nu? Cu emoționalul lor cum rămâne? Prin natura noastră umană nevoile noastre, indiferent de gen, sunt aceleași: de apartenență, de apreciere, de recunoaștere, de stimă de sine. Critica/blamarea nu își are locul într-o familie.
Câte ore muncește un tată al unui copil cu nevoi speciale pentru a acoperi nevoia financiară? La ce renunță pentru a valorifica *orice* în interesul propriului copil? Dacă mamele mai au timp de socializare în intervalul de terapie al copilului, tații uită de asta.
De admirat este că NU se plâng. Își asumă. Nu merg la unghii, la vopsit sau la cosmetică. Timpul pe care ei și-l alocă lor, de multe ori nu există.
Și au exact aceleași griji ca și noi, mamele. Toți copiii au nevoie de o familie, dar cel mai important este să își vadă părinții fericiți.
Modelul tatălui este esențial pentru copil. Așa cum este considerat *stâlpul* familiei, copilul va căuta mereu în tatăl lui: stabilitatea, siguranța, echilibrul, forța (psihică), necesare pentru a merge pe un drum bun sau pentru a își dezvolta încrederea în sine. Tatăl este simbolul rațiunii în familie.
Dacă mamele au ocazia de a petrece timp alături de copil, cât timp petrece tatăl, el fiind în multe cazuri și principala/unica sursă de venit? Spre deloc. Lipsa de conexiune cu propriul copil îi afectează atât pe ei, cât și pe copii, mai devreme sau mai târziu. Există totodată și posibilitatea ca un copil să își respingă tatăl din acest motiv..prea puțin timp petrecut împreună.
Avem și cazurile mai puțin fericite în care tații au ales să plece.. sau să fugă, așa cum știm noi să catalogăm. Dar.. de câte ori ne gândim și la faptul că s-au simțit copleșiți? sau că nu s-au putut elibera de presiunea care a venit pe umerii lor, că nu au putut să o gestioneze? Îi blamăm că pleacă, deși consideram că nu fac destule eforturi sau deși teama este prezentă și în noi. Paradoxal, nu? Motivele sunt varii. Este totuși cineva pregătit *din oficiu* să facă față provocărilor?
Rămân la esența că un copil, trebuie să își vadă părintele fericit. Iar lucrul ăsta nu îl dictează societatea, neamul sau regulile concepute acum sute de ani.
Educația de a ne orienta spre un psiholog atunci când ne simțim dezechilibrați ne lipsește cu desăvârșire. Încă este considerat un tabu subiectul de consiliere psihologică într-o familie. Ce facem practic? Nu ne recunoaștem problemele. Să nu îți recunoști problemele presupune fuga de responsabilitate. Chiar și pentru noi, cei care avem permanent un psiholog aproape.
Unei familii obișnuite îi este greu să reziste în modul de viață curent, dar celor care întâmpină și un alt tip de probleme? Chiar mai greu.
Așadar, voi, dragi tați sunteți eroii poveștilor noastre de recuperare. Fără sacrificiile pe care voi le faceți, alegerea de a rămâne alături de copiii vostri, încurajările pe care le oferiți mamelor, poate că nu ar mai exista așa multe progrese. Ne regăsim în puterea voastră.
Nimeni nu este perfect și este foarte bine așa!