In viața zilnică a unei persoane cu autism, există perioade bune și mai puțin bune. Dar cred că și la noi cei normali, nu? Sau ascundem totul sub preș? 😜
În ciuda celor care critică sau care nu sunt capabili să se ocupe nici de proprii lor copii, aș dori să vă explic ceva:
1) un copil cu autism, de mic, muncește poate și 12 ore pe zi!!! Cum? Imposibil? Avem 8 ore pe zi de școala / grădi, cu însoțitori ( care nu stau degeaba, recomand celor rău intenționați să nu sară cu sfaturi, ci să meargă la muncă 😉), la care mai adăugăm cel puțin câte o ședința de câte 2 ore de terapie, iar după toate astea, viața acasă este tot o muncă, corecturile fiind făcute direct de părinți.
2) în jurul unui copil cu autism avem o #armată de oameni formată din: psiholog, psihiatru, shadow (tot specialist), cadru didactic, colegii copilului, părinții colegilor (dispuși să explice acasă comportamentele și ESTE GREU!), personalul școlar, asistența socială, alți doctori implicați în evoluție, alte autorități, de asemenea cu rol mai mare sau mai mic.
3) în majoritatea cazurilor, noi, părinții copiilor cu autism recunoaștem problemele și încercăm în funcție de posibilități să creăm cadrul cât mai optim și confortabil pentru toată lumea. Dar: ce te faci când mai există copii, de care părinții nu se ocupă sau poate sunt agresivi acasă, copiii manifestând un comportament nepotrivit și provocator, iar vinovatul este mereu autistul? Pai , vă spun eu: TE SATURI! Când provoci, îți asumi consecințele!
4) Criticile aduse părinților copiilor cu autism sunt necontenite și curg mereu pe un val, dar din partea cui? Din partea celor care poate nu știu cum e sa muncească o oră în viața lor.
În momentul de față, și aleg să nu țin cont de statistici (greșite din punctul meu de vedere, pt că în realitate situația este mult mai severă), asistăm la un val sau generație de copii cu probleme. Indiferent care este natura lor.